Mă, stai jos că am aflat una care te face să te mândrești! Istvan Kovacs, frate, ăla de la noi, a fluierat meciul 1.000 din istoria Cupei Mondiale! Da, da, fix meciul ăla dintre Tunisia și Japonia, 0-2, pe Estadio BBVA din Monterrey, Mexic. Și tu știi ce înseamnă asta? Înseamnă că România e pe hartă, frate! De la Ioan Igna în 1986, n-a mai condus niciun român o partidă la un turneu final mondial. Acum, Kovacs și cu ai lui - Ferencz Tunyogi, Mihai Marica - au purtat tricouri speciale, magenta cu dungi aurii și o insignă de aur pe care scria „Meci 1000”. Așa, să se știe! 53.000 de locuri, stadionul plin, și românul la centru. Pe bune, m-am simțit ca și cum aș fi fost eu acolo, da' eu eram în Berceni, la o bere pe terasa lui Fane.

Acuma, hai să vedem faptele. Japonia a început ca din pușcă: minutul 4, Kamada din pasa lui Nakamura, golaș! Apoi, în minutul 31, Ueda a tras un șut năprasnic, l-a învins pe portarul tunisian Dahmen, și gata, 2-0 la pauză. Tunisia a avut o ocazie în minutul 10, când Dahmen a scos mingea de pe linie, dar... frate, au fost dominați copios. Japonia a controlat tot meciul, ca și cum ar fi jucat cu mine la fotbal pe calculator, da' eu pierd mereu cu Brian.

Tunisia, săracii, ce să mai zic? Au venit după un start dezastruos: în primul meci, Suedia i-a spulberat cu 5-1, cel mai sever eșec din istoria lor la Cupă. Așa că federația tunisiană l-a dat afară pe selecționerul Sabri Lamouchi și l-a adus pe Herve Renard, un tip cu experiență. Dar, frate, au câștigat doar un meci din ultimele opt și au încasat 11 goluri în trei înfrângeri. Dacă mai greșesc, s-a terminat, gata, acasă!

Japonia, în schimb, a început cu o remiză spectaculoasă 2-2 contra Olandei, revenind de două ori. Antrenorul Hajime Moriyasu nu s-a putut baza pe Kubo, accidentat la genunchi, dar echipa e neînvinsă în ultimele confruntări cu Tunisia - au bătut-o de cinci ori în șase meciuri, inclusiv cu 2-0 la Cupa Mondială din 2002. Așa că parcă e scris: Tunisia plânge, Japonia zâmbește.

Și uite așa, frate, Istvan Kovacs a intrat în istorie. Mie, unul, mi-a crescut inima când am văzut un român la centru la meciul 1.000. Păcat că eu nu pot să fluier decât la meciurile de pe terenul din spatele blocului, unde vecinul de la 4 urlă la mine că fac gălăgie. Dar, hei, măcar avem pe cine să ne uităm!