Boss, pune mâna pe o bere și stai jos, că am o știre care te face să apreciezi ce avem, dar și să vezi cât de mult ne lipsește. De 1 Iunie, toată lumea vorbește de animație, că vezi doamne, copiii se uită la desene pe Netflix. Da' eu, care am copil de 14 ani și una de 8, știu bine că în România animația e ca și cum ai vrea să faci sarmale fără varză: ai talent, ai potențial, da' nu ai școli, nu ai bani, nu ai cinematografe. Și uite așa, am stat de vorbă cu un băiat care știe bine treaba: Mihai Mitrică, fondatorul Animest și al festivalului de la Giurgiu. El mi-a zis-o de-a dreptul: „România nu duce lipsă de creativitate, ci de școli și povești în animație.” Și m-a luat pe mine cu povești de la începuturi.

Ascultă aici, că e istorie: acum 67 de ani, în 1957, un tip pe nume Ion Popescu Gopo a luat Palme d'Or-ul la Cannes cu un scurtmetraj. Ăla a fost momentul-cheie, frate! Toată lumea zicea: „Gata, explodează animația românească!” Și chiar a explodat, da' nu cum ne așteptam. Gopo a înființat studioul Animafilm și s-au făcut o grămadă de producții, mai ales seriale pentru francezi și spanioli. Da' de animație independentă, de premii mari, nu s-a mai auzit până la Anca Damian cu „Crulic” în 2011, când a luat premiul cel mare la Annecy, care e ca un Cannes al animației. În rest, toți ăștia de la noi au fost selecționați, da' nu au mai câștigat așa ceva. Și uite așa, de la un vârf de munte, am rămas cu o speranță.

Și nu e vorba că n-am avut oameni. Mitrică mi-a zis de Ion Truică, care a fost selecționat la Berlin în anii '70-'80. Da' mulți au fost puși pe lista neagră de comuniști și nu s-a auzit de ei. Pe plan intern, Luminița Cazacu făcea filme pentru copii la Televiziune și alea mergeau. Mihai Bădică a plecat în Danemarca, unde e profesor. Așa că, dacă n-ai cui să le arăți, degeaba ești talentat.

După 1989, a venit dezastrul. Animafilm s-a închis, 90% din creatori au plecat în străinătate sau s-au regrupat în studiouri private, cum a fost Dacodac, care a făcut lungmetraje. A apărut și Centrul Național al Cinematografiei, da' abia de curând s-au separat bugetele pentru animație. Și uite așa, am mers din inerție.

Acum, să fim serioși: toată lumea crede că animația e doar pentru copii. Și la noi, și afară. Mitrică mi-a zis că de vina e Walt Disney, care a pornit așa. 90% din producțiile internaționale sunt pentru copii, pentru că acolo e publicul: un copil nu vine singur la cinema, vine cu părinții. Deci publicul se dublează. Da' asta nu înseamnă că animația e un gen, e cinematografie pur și simplu. Cum zicea și Guillermo del Toro, „animația nu este un gen”. E la fel ca filmul de autor sau horrorul.

Noua generație de creatori? Talent tehnic au, da' la povești cam suferă. Mitrică zice că școlile pun mai mult accent pe desen și animație, și mai puțin pe scenaristică. Și aici e cheia: trebuie să colaboreze cu oameni care știu să scrie scenarii. Da' de unde, când nu avem școli suficiente? La 19 milioane de oameni, avem școli de film doar la București, Cluj, puțin la Oradea și Iași. E puțin, frate! N-avem nici cinematografe în multe orașe. Ce faci, te uiți pe Netflix și visezi să faci ca Pixar? Nu ajungi acolo așa ușor.

Și finanțarea? Eh, aici e vai de capul nostru. Avem CNC-ul, da' banii din pariuri și loterie, care ar trebui să meargă la film, nu se colectează. Legea e scrisă, da' nu se aplică. Ca în multe alte domenii. Mitrică zice că oamenii au început să nu mai aștepte și să facă filme pe cont propriu, chiar dacă își distrug sănătatea. Mai bine decât să aștepți patru ani până ți se finanțează și apoi nici nu-ți mai place scenariul.

Acum, despre AI: nu e chiar diavolul, da' nici salvarea. Mitrică zice că, dacă îl folosești să-ți ușurezi munca robotică, e ok. Da' să scrii scenarii sau să dai forma unui film cu AI? Nu e creativ, frate. AI-ul ia din ce a mai văzut, nu inventează. Așa că nu ne înlocuiește creativitatea, da' ne poate ajuta în doze mici.

Ce ne trebuie? Mai multe școli, mai multe cinematografe, mai multă distribuție. Mitrică recomandă două animații care încă rulează prin sălile de cinema: „Amelie” și „Arco”, ambele co-producții Franța-România, care anul trecut au fost la Cannes. Și acum, venind de la un tip care organizează festivaluri de ani de zile, eu zic că ar trebui să ne uităm și la astea, nu doar la blockbustere. Hai că mă duc să-i explic Mioarei că, dacă vrea să vadă o animație românească, trebuie să meargă la cinema, nu pe Netflix. Poate mă lasă să iau și copiii, să vadă și ei ce-nseamnă un film adevărat.