Vere, stai jos, că-ți zic una și bună! Pe 11 iunie începe Campionatul Mondial de Fotbal, și nu, frate, România nu e acolo. Ultima dată când am fost la CM a fost în '98, când am ajuns până în optimi. De atunci, nimic. Mă uit la Brian, care joacă FIFA pe consolă, și zic: 'Mă, tu știi ce înseamnă să vezi România la Mondial?' El habar n-are, frate. Dar să revenim la cei care au făcut istorie.

În 1986, Cupa Mondială s-a întors în Mexic, a treisprezecea ediție, între 31 mai și 29 iunie. Mexic a fost prima țară care a găzduit de două ori turneul - și pe bune, au făcut-o cu stil. Au participat 24 de echipe, din cinci confederații: 14 din Europa, patru din America de Sud, două din America de Nord și Centrală, două din Africa și două din Asia. Trei echipe au venit pentru prima dată: Canada, Danemarca și Irak. Poate ar fi fost mișto să-i vedem și pe ai noștri, da' deh, n-au trecut de calificări.

România a picat în grupa a treia europeană, cu Anglia, Irlanda de Nord, Finlanda și Turcia. Ne-am clasat pe locul trei, cu nouă puncte. Adică am fost mai buni decât Finlanda și Turcia, da' nu suficient. Și uite așa, noi am stat acasă, iar Anglia și Irlanda de Nord s-au dus la Mondial. Când mă gândesc că Gică Hagi era la prima tinerețe... dar asta e, frate.

Turneul s-a jucat pe 12 stadioane, în nouă orașe: de la Azteca și Olimpico Universitario din Ciudad de Mexico, până la Jalisco din Guadalajara, Tecnologico din Monterrey, și altele. Și formatul s-a schimbat: din 24 de echipe, 16 mergeau mai departe - primele două din fiecare grupă plus cele mai bune patru de pe locul trei. Grupele au fost trase la sorți: în Grupa A, Italia, Bulgaria, Argentina și Coreea de Sud; în B, Mexic, Paraguay, Belgia și Irak; în C, URSS, Franța, Ungaria și Canada; în D, Brazilia, Spania, Irlanda de Nord și Algeria; în E, Danemarca, RFG, Scoția și Uruguay; în F, Maroc, Anglia, Polonia și Portugalia. Aoleu, ce grupe! Parcă și acum îmi aduc aminte de emoții.

Dar marea vedetă a fost, fără glumă, Diego Armando Maradona. Ăsta a fost, frate, un fenomen. În sferturi, Argentina a dat peste Anglia, pe stadionul Azteca. Și acolo a făcut Maradona ce-a făcut: a marcat un gol cu mâna, pe care l-a numit „Mâna lui Dumnezeu”. Apoi, în același meci, a primit mingea la 60 de metri de poarta lui Peter Shilton și a driblat jumătate din echipa Angliei, marcând al doilea gol, cel decisiv. Eu unul, când am văzut reluările, am rămas mască. Băi, nebunie! Cum poți să faci așa ceva? M-am uitat la fazele alea de zeci de ori pe YouTube, și tot nu-mi vine să cred.

În semifinale, Argentina a bătut Belgia cu 2-0, ambele goluri ale lui Maradona. Cealaltă semifinală, RFG a învins Franța cu 2-0, prin Brehme și Voeller. Finala mică: Franța a bătut Belgia cu 4-2 după prelungiri, luând bronzul. Iar marea finală, pe 29 iunie, pe Azteca, în fața a 114.600 de spectatori. Argentina a condus cu 2-0 prin Brown și Valdano, dar nemții au egalat prin Rummenigge și Voeller. Și atunci, în minutul 83, Burruchaga a marcat golul victoriei, din pasa lui Maradona. 3-2 pentru Argentina, a doua Cupă Mondială pentru ei. Când am văzut finala, am sărit de pe canapea de bucurie - parcă eram eu pe teren, frate!

La turneu s-au marcat 132 de goluri în 52 de meciuri, o medie de 2,54 pe meci - cea mai slabă de până atunci. Golgheter a fost englezul Gary Lineker, cu șase goluri. Maradona a primit Balonul de Aur pentru cel mai bun jucător. Opt jucători au văzut cartonaș roșu. În clasamentul pe echipe, Argentina a fost prima cu 14 goluri, urmată de URSS, Franța și Belgia cu câte 12.

Mă, ce vremuri! Acum, la Mondialul din 2026, România iar nu e acolo. Mă duc să-i explic lui Brian ce-nseamnă fotbal adevărat, nu numai pe consolă. Poate prindem și noi o calificare într-o viață, că de, trăim cu speranța.