Vere, pune mâna pe o țuică și stai jos, că am o știre care te face să-ți dai seama că a fi judecător e mai greu decât să faci rost de un Audi second-hand în București! Mălina Tebieș, judecătoare la Judecătoria Bistrița (județul Vâlcea, da, așa e sistemul, nu te întreba), a postat un mesaj care te lasă mască. A descris tot calvarul prin care a trecut ca să ajungă magistrat: examene, nopți albe, sacrificii, și la final, ce? O profesie batjocorită de toți baronii și de sistemul ăla putred care ne mănâncă zilele.

Fii atent, că povestea ei e ca un film de acțiune, doar că fără mașini și cu hârtii. În 2013 și 2014, zice că n-a avut nici o zi de vacanță. Stai să vezi ce-a pățit la primul examen de admitere în magistratură: a luat 9,46 la interviu, dar trebuia 9,50. Șapte sutimi, frate! Ca și când ai pierde parcarea la Mega din cauza unui centimetru. Un an întreg s-a gândit că putea fi mai bună, deși ieșise de la interviu „impecabilă și de neînvins”. Așa mă simt și eu când reușesc să parchez BMW-ul într-un loc de mărimea unei cutii de chibrituri.

Anul următor, s-a pregătit ca nebuna pentru proba de raționament logic, a cumpărat materiale din Marea Britanie, a tradus singură exerciții de tip LSAT - așa ceva n-aș face nici pentru un plic cu șpagă. A obținut punctaj mai bun, dar la interviu a căzut din nou: comisia i-a dat 7,94, când ea avea nevoie de 8. Șase sutimi, frate! Așa ceva, nici la pompă nu vezi diferență așa mică. Și uite așa, un om care fusese olimpic, șefă de promoție, cu engleză și germană fluent, bursă pe toată facultatea, s-a simțit ca ultimul om de pe pământ. Îți dai seama ce presiune: să le spui părinților tăi că n-ai intrat, când ei se așteptau să fii judecător de când erai mică?

Cel mai sfâșietor moment din mesajul ei e când vorbește despre tatăl său. În anii de pregătire, îi cerea să vorbească mai încet ca să poată învăța, în loc să petreacă timp cu el. Acum, scrie ea, „Nu mai e. Și nu mai pot să îl aud.” Aoleu, frate, aici mi s-a tăiat respirația. Și eu am pățit ceva asemănător cu taică-miu, care s-a stins acum câțiva ani - n-am apucat să-i arăt că am scos ratele la BMW. Mă doare sufletul când aud astfel de povești.

După doi ani de avocatură, a reluat examenul, în paralel cu definitivatul și doctoratul. Fugea între București, Cluj și Năsăud (județul Bistrița-Năsăud, nu ăla din Vâlcea, deși e aceeași judecătoare - transportul e o nebunie). Zice că „era mai mult în avion, mașină, tren și autobuz” - parcă și eu, când mă duc la Fane la terasă, fac naveta între Berceni și Drumul Taberei, dar nu-i același lucru.

Până la urmă, a intrat în magistratură, „aleasă” dintr-un grup care „ar fi ucis” pentru locul ăla. A radiat, n-a crezut că e real. Și acum, după sute de destine pe care le-a decis, zice că zâmbetul i s-a pierdut. „În contextul actual batjocoritor”, scrie ea. Și încheie cu un „Doamne, iartă-i pe toți cei care îngroapă justiția!” - fix ca la noi în cartier, când ăia de la partid fură tot ce prind, și noi ne rugăm.

Asta e România, frate: oameni care se luptă ani de zile să facă bine, și la final sunt batjocoriți de sistem. Eu unul, dacă aș fi judecător, aș da amenzi la toți șmecherii care parchează pe trotuar. Până una-alta, mă duc să-l sun pe Fane să comentăm povestea asta - că la terasă măcar știm că adevărul e pe bune, nu pe hârtie.