Mă, să-ți bag plumbul în venă! Stăteam liniștit cu cafeaua și energizantul, mă uitam pe telefon, și dau de o știre care m-a lăsat mască. E vorba de Ebola, frate, nu de o răceală! Centrul pentru Prevenirea și Controlul Bolilor din SUA, CDC-ul ăla cu nume pompos, a confirmat că focarul din Republica Democrată Congo e cel mai mare înregistrat vreodată pentru tulpina Bundibugyo. Și, culmea, Oxfam, organizația aia care se zbate prin toate colțurile lumii, zice că cifrele oficiale sunt departe de realitate. Practic, e haos total, vere!

Ascultă aici: numărul real al cazurilor e probabil mult mai mare decât cel raportat, din cauză că n-au apă potabilă și condiții de igienă. Oxfam arată clar: infrastructura de igienă s-a prăbușit, iar urmărirea contacților - aia care ar trebui să țină virusul sub control - a scăzut ca o piatră. În provincia Ituri, unul dintre epicentre, doar una din cinci unități medicale are apă potabilă suficientă. În Mongbwalu, un oraș cu aproape 140.000 de oameni, doar 20% au acces la apă potabilă și 25% la servicii de sanitație. Adică, frate, îți bei apa de la robinet și nu știi dacă nu iei Ebola pe gratis.

Manel Rebordosa, coordonatorul Oxfam pe teren în Ituri, a zis-o clar: „Apa - absolut prima linie de apărare în orice urgență de sănătate publică - pur și simplu nu este disponibilă.” Și nu glumește: minerii care lucrează pe-acolo nu au toalete, nici stații de spălat pe mâini, apoi se întorc în sate și răspândesc virusul. Apa potabilă costă 2 dolari pentru 20 de litri - pentru familiile de-acolo, e ca un salariu, frate. Eu la mine în Berceni, când s-a stricat conducta și n-am avut apă o zi, am înnebunit. Dar acolo e viață și moarte, nu glumă.

Și nu e doar apa. Urmărirea contacților a scăzut la o acoperire de 43%, adică mai puțin de jumătate. În focarul din 2018-2020, aceeași regiune, ajunseseră la 79% - aproape opt din zece contacți erau monitorizați. Acum, după ce SUA și-au retras finanțarea pentru supravegherea bolilor, aia e, frate: virusul se mișcă nestingherit. Rebordosa a zis că acest decalaj nu e doar o statistică, ci o realitate dureroasă care permite virusului să se răspândească nedetectat. Și să vezi ce bine: peste 70 de unități medicale au fost distruse de conflict, iar în RDC sunt doar 0,2 medici la 1.000 de oameni. Adică, la câți doctori sunt la noi în spitalele de stat, parcă nici nu-mi vine să cred că poate fi mai rău, dar e, vere.

În provincia Nord-Kivu, oamenii mor acasă și abia după aia se află că era Ebola. Familii întregi își îngrijesc rudele bolnave în casă, și așa se răspândește în continuare. Finanțarea umanitară pentru RDC a fost redusă de la 2,58 miliarde de dolari în 2024 la 1,4 miliarde în 2026 - o scădere de 46%. Ca urmare, organizațiile de ajutor și-au redus activitatea, iar echipele de informare comunitară au dispărut. Și atunci, frate, ce fac oamenii? Se duc la vraci, la remedii tradiționale, pentru că se tem de spitale - le văd ca pe niște capcane ale morții. Rebordosa a zis: „Când echipele de informare comunitară de încredere dispar, zvonurile se răspândesc mai repede decât virusul.”

Tibakanya Mireille, o mamă a cinci copii din Ituri, a trăit pe pielea ei: unul dintre copii a făcut febră și l-a dus la spital. Acum e testat. A zis că două case au fost puse în carantină, iar o familie a pierdut mai mulți membri după ce a îngrijit o rudă bolnavă. „Boala a ucis deja mai multe persoane în comunitatea noastră din Shari, în Bunia.” Înțelegi, frate? O mamă stă și se roagă să nu fie Ebola.

Oxfam a încercat să intervină: un buget de 11,6 milioane de dolari pe șase luni pentru apă și kituri de igienă pentru 200.000 de oameni din Ituri. Dar e picătură în ocean. Fără vaccin autorizat pentru tulpina asta, apa curată și igiena sunt singurele arme. Și dacă nu se mișcă nimeni, virusul o să ne bată la ușă și nouă, cum zicea Mioara să nu mai beau energizant de la automat, că mă prăpădesc. Până una-alta, mă duc să-i spun lui Brian să se spele pe mâini de 10 ori pe zi, că de-aia plătim apă și canalizare. Dar în Africa, frate, e jale: n-au nici măcar atât.